Home Attualità Un’altra perla del prof. Eugenio Maria Gallo: il Canto Terzo del...

Un’altra perla del prof. Eugenio Maria Gallo: il Canto Terzo del Purgatorio in dialetto dipignanese

41

Come preannunciato ieri, oggi la nostra pagina culturale ospita un nuovo appuntamento con il prezioso lavoro del prof. emerito Eugenio Maria Gallo. È il turno del Canto Terzo del Purgatorio della Divina Commedia, proposto in una intensa e suggestiva resa in dialetto dipignanese. Con questa nuova fatica, Gallo – poeta raffinato, cultore delle parlate locali, instancabile studioso e ricercatore – offre una traduzione che è al tempo stesso interpretazione, capace di rinnovare il vigore e la musicalità dei versi danteschi. Il dialetto diventa così veicolo di emozione e autenticità, riportando l’opera del Sommo Poeta più vicina al cuore delle comunità. Il testo, intitolato “Prigatoriu – Cantu III”, si aggiunge ai precedenti canti già pubblicati dal nostro giornale, componendo un percorso di grande fascino attorno all’universo dantesco. Un altro prezioso tassello che arricchisce la nostra collezione e dimostra come Dante possa continuare a parlare al presente attraverso le voci vive dei dialetti, lingua della memoria e delle radici popolari.

PRIGATORIU

        CANTU III

Mentre chill’anime fujennu jìanu

sparpagliate ppe chilla campagna,

mmers’u munte duv’i peccati espianu,

m’accucchjai allu fidatu cumpagnu

e duve forra jutu senza ‘e illu,

chi m’averra guidatu ‘ntr’a muntagna?

Chjinu ‘e rimorsu me parìa ntr’e illu:

Oh cuscenzia digna e tantu ritta,

quantu amaru t’è arrure piccuillu!

Quannu lu passu sou lassau la cursa,

ch’a prescia a tuttu caccia dignità,

‘a capu mia, chi prima era chjusa,

lesta s’aprìu ppe sua vuluntà

e iu vutai l’occhji a chillu munte

chi supa tutti ‘n celu s’aza e va.

Tutta russa era la uce arreti a nue

e avanti a mie ‘a terra era scura

ch’u corpu miu umbra facìa allu sue.

E latu me vutai chjinu ‘e paura

e persu me sentìi quann’haju vistu

suu avanti a mie ‘a terra scura;

‘u mastru miu ccussì: “Ancò un te fidi?”

‘ncignau a me dire ccu premura:

“ca signu ccà ppe mu te guidu, un cridi ?

E’ sira già duv’è la sipurtura

ddé cc’è lu corpu chi facìa umbra:

Napuli l’ha, e già n’appi Brindisi cura.

Mù s’avanti a mie umbra nun cià

un te maraviglià cumu d’i celi

chi l’unu e l’autru i raggi fau passà.

A soffr’affanni ‘e caudu e de jelu

‘a putenza de Diu ssi corpi puna

e cumu fa a nue  vò mù un se svela.

Pazz’è chi crida ch’a nostra ragiune

pozi percurre finu ‘nfunnu ‘a via

‘e Diu ch’è ‘na sustanza ‘n tri persune.

Genti, pperciò, fermative allu quia

ca s’avissiti pututu vide tuttu

bisognu un c’era mù parturìa Maria;

e hannu disìatu senza fruttu

certi chi ne putìu avì ragiune

e ad illi mù è datu, sì, ppe luttu:

iu dicu d’Aristotile e Platune

e de tant’autri”; pue vasciau la frunte,

autru nun dissa, turbatu ccu ragiune.

Ccussì venimmu alli pedi de ‘nu munte

ma tosta era la petra e certu vanu

ppe le gamme ‘u cursu, puru si prunte.

Tra Lerice e Turbìa ‘u cchjù stranu

e tostu dirrupu è cu’ ‘na scala

rispett’a chilla, ‘mparu e allu chjanu.

“Chisà ‘e quale parte ‘u munte scinna”,

dissa lu mastru miu fermann’u passu,

“ccussì chi pozi jì chi ud ha pinne”.

Mentre illu tenìa vascia ‘a frunte,

pensannu allu caminu ancò ‘e fare,

ed iu guardannu jìa ‘ntorn’u munte

a manu mancu ‘na fulla m’apparìu

d’umbre chi mmers’a mie para venìa

ma ccussì chjanu chi ferme me parìu.

“Mastru – dicetti iu – l’occhji aza e vai

ca viu ccà chi ne pò dà cunsigliu,

si tu suillu ‘e tie un ci la fai”.

Smicciau allura e ccu lingua e pigliu

me dissa: “jamu llà ca venou chjanu

e tu sta sprecuratu, duce figliu”.

Ancora chilla fulla era luntanu,

doppu ch’amu fattu centu passi

quantu ‘na petra lanzata ccu lla manu,

quannu chille se jettau sup’a costa

de lu munte, ferme e ncutt’e stritte

cumu ppe dubbiu chi se ferm’e sosta.

“Oh anime bbone, spiriti viati”,

‘u mastru cuminciau, “ppe chilla pace

chi criu puru vue girannu jati,

‘e duv’u munte caladi cchjù duce,

ccussì chi nue putimu saglie prunte,

ca perde tempu certu unne piacia”.

Cum’e pecure vau lassann’u recintu

a una, a due, a trie e l’autre stannu

ccu’ lu sguard’e lu mussu ‘nterra spintu;

e cum’a prima ille puru fannu,

accucchjannuse ad illa, si fa sosta,

quete quete e lu pecchì un sannu;

ccussì avanti venìu d’a fil’a testa

‘e chill’anime allu bene abituate,

umue ‘nfaccia e allu jì uneste.

Appena chille vidìu spezzata

a destr’e mie ‘a luce sup’u chjanu,

ccussì chi l’umbra jìa fin’a scarpata,

ferme s’arretraru allu custune,

e tutte l’autre ch’appressu le veniou,

ficir’u stessu, senza sapì ragiune.

“V’u dicu prima ancò chi mu chiediti

ca chissu chi viditi è corpu vivu

pperciò ccà ‘nterra ss’umbra vue viditi.

Un ve maravigliati, ma sentiti

ca ppe grazia d’u ceu ccà illu vena

circannu ‘e superare ssa salita”.

Ccussì lu mastru; e chilla gente digna

“Veniti – dissa – veniti avanti dunque”,

e ccu lu dussu d’e manu facìa signu.

E un’e chilli cuminciau: “Chiunque

sini, jennu ccussì, guardame ‘nfaccia

e pensa s’ in vita tu m’ha vistu, dunque”.

Haiu guardatu attentu chillu visu

biond’era e bellu e d’aspettu delicatu,

ma una d’e ciglie ‘nu tagliu avìa divisu.

Doppu m’essere scusatu ccu rispettu

d’un l’avì vistu, illu me dissa: “Guarda”

e me mustrau ‘nu tagliu ‘nmenz’u pettu.

Pù ccu la vucc’a risu:”Signu Manfredi

nipute de Custanza ‘mperatrice

e mù te pregu, quannu torni ‘n sede,

va duv’a figlia mia ch’è ginitrice

d’u re d’a Sicilia e d’Araguna

e dicial’a verità, s’autru se dicia.

Doppu chi me tuccaru alla persuna

ccu dui corpi fatali, me vutai

chjangenn’a chine sa e ne perduna.

Foziru ‘i peccati mei brutt’assai,

ma ‘u cor’e Diu ha sì grann’amure

ch’è pruntu a perdunà chillu chi fai.

S’u Viscuv’e Cusenza, ch’appi cura

e me circà ppe vuuntà ‘e Climente,

avissi canusciutu ‘e Diu ssa primura,

l’ossa mie, te dicu cumu nente,

forranu sutt’u ponte a Beneventu

suttu difisa ‘e petra assai putente.

Mù l’acqua ‘e mpunna e l’arrota lu ventu

fore d’u Rignu, scinnennu ppe lu Virde

duve ‘e fici purtà senza fumentu.

Ppé sse cunnanne nullu resta privu

dell’amure de Diu, chi vena e va

fin’a cchi ‘a spiranza ‘u jure ha vivu.

Certu è ca chi nimicu sinne va

d’a Santa Chiesa, murennu si se penta

ancò fore ‘e ssa riva ha de restà

ppe tutt’u tempu d’u peccatu, trenta,

si ppe l’umane preci quantu scrittu

ppe grazia Soa cchjù curtu nun diventa.

Vida pperciò, ppe quantu t’haiu dittu

de riferì a Custanza, ‘a figlia mia,

duve m’ha vistu e quantu edi scrittu;

ca ccà ppe chilli ‘e llà, curra la via.

Libera traduzione a cura di Eugenio Maria Gallo