Una traduzione appassionata e paziente che avvicina Dante al cuore del nostro territorio, valorizzando la lingua madre come tesoro culturale da custodire e insegnare
La traduzione in lingua dialettale della Divina Commedia rappresenta un’impresa letteraria di altissimo valore, che per sua natura e complessità richiede passione, tempo e profonde conoscenze. Un lavoro che, al tempo stesso, esige la virtù della pazienza e della generosità, qualità che il Prof. Eugenio Maria Gallo dimostra con grande dedizione in ogni verso che porta alla luce. Con il suo impegno instancabile, il Prof. Gallo offre ai lettori l’opportunità di avvicinarsi al sommo poeta Dante Alighieri in una forma che sembra quasi familiare: la lingua dialettale, lingua madre ricca di sonorità e sfumature, diventa veicolo per far parlare Dante come se fosse in casa nostra, senza alterare l’alto significato e la profondità del testo originale. Questo lavoro di traduzione non è solo una resa linguistica, ma un ponte culturale che avvicina la tradizione poetica italiana alle radici popolari, valorizzando un patrimonio linguistico che meriterebbe più attenzione, studio e valorizzazione nelle scuole e negli istituti di formazione.
Il nostro giornale L’eco della Valle è fiero di ospitare, tra le sue pagine, queste piccole grandi perle di saggezza e cultura, di suoni e carezze che riscaldano il cuore di chi ama il dialetto come lingua viva e preziosa. Ringraziamo il Prof. Eugenio Maria Gallo per la sua sensibilità e per la generosità con cui condivide questo lavoro, trasformandolo in patrimonio comune da assaporare e riflettere, soprattutto nel periodo estivo che viviamo nel nostro Comprensorio. A seguire, proponiamo il testo integrale tradotto in dialetto dipignanese del Canto XXXIII dell’Inferno, uno degli appuntamenti più intensi e significativi dell’opera dantesca.

‘MPERNU
CANTU XXXIII
D’u feru pastu azau la vucca ‘ngrata
chillu ‘nfeuice, passannu a se nettare
alli capilli d’a capu rusicata.
Pue ngignau: “Me vò fa ricurdare
e lu dulure già ‘ncore me stringia
sulu pensannu, prim’ancò ‘e parrare.
Ma s’a paroa mia simenta è ccà
ch’ha de nfamare mù ssu traditure
‘nseme me senti chjanger’e parrà.
Un sacciu chine sì né ‘ntra ssu duure
pecchì venutu si, ma jurentinu
ppe’ lu parrare tou certu me pari.
‘N mita iu fozi ‘u conte Ugulinu
e chissu è l’Arcivescuvu Ruggeri,
ma eccu pecchì le fazzu de vicinu.
Ca ppe via d’i soi maui penseri
fidannume de illu, fozi pigliatu
e accisu, dire un c’è misteri:
ma chillu chi de tie ‘ntisu ud è statu,
ciué d’a fine mia, accussì cruda
pò sentì; e pò sapì s’uffisa m’ha datu.
‘Nu grupu ‘e nente dintra de la Muda
chi ppe mie mù se chjama de la fame,
ch’è bbonu ch’autri ancora chiuda,
ppe quantu putìu m’avìa mustratu
già cchjù lune, e ‘nsonnu ccu duure
de lu futuru mi se mustrau lu statu.
Chissu me parìa mastru e signure
stanannu lupi e figli allu munte
ch’a Pisa ‘e Lucca vela la figura.
Ccu cane fine, ‘ncamate e cunte
Gualandi, ccu Sismundi e ccu Lanfranchi
s’avìa misu davanti de la frunte.
Piccua cursa e pariou già stanchi
patr’e figli, e d’e cane ‘u dente finu
me parìa le trasissi dintr’i fianchi.
Appena sbigliu prima d’u matinu
‘ntisi chjange ‘ntr’u sonnu i figli mei
chi circavanu pane a lavru chjinu.
E ssì crudele si dulure un provi
pensannu chillu chi ‘ncore iu vidìa
e mù s’un chjangi, de chi te cummovi?
Eranu sbigli, e ccussì l’ura venìa
ch’u mangià ne sujìa venì purtatu
ma ppe lu sonnu ugnunu già sapìa;
‘u cancellu mù venìa ‘nchjuvatu
d’a turra trista, e jìa fissannu iu
i figli ‘nfaccia ed era disperatu
‘mpetrat’u core, ma iu un chjangìa:
chjangìanu illi; e Anselmucciu miu:
“Patre, pecchì me guardi?”, me dicìa.
Ma chjantu ud haiu né rispusu iu
ppe chillu jurnu e ppe la notte puru
fin’a cu sue sup’u munnu nescìu.
Cumu ‘nu raggiu cacciau lu scuru
d’u carcere amaru, ‘u stessu cuure
miu sup’illi quattru haju vistu puru,
‘e manu me muzzicai ppe lu duure
ed illi, pensannu ch’u facissi ppe fame
lestu s’azaru dicennu ccu amure:
“Patre, men’è lu duure ppe nue figli
si de nue tu mangi; tu n’ha vestutu
ss’errame carni, e vulimu mù t’e pigli.
Ppe un li fa chjange, me signu frenatu;
ppe l’unu e l’autru jurnu stezimu muti;
terra brutta, pecchì un te sì aperuta?
Allu quartu jurnu pue venuti,
Gaddu alli pedi mi se jettau paru,
dicennu: “Patre pecchì un m’aiuti?”
E murìu; e cu’ tu me vidi chjaru
l’autri vitti cadire, unu ppe unu,
e tutti ‘ntra dui jurni passaru,
ad illi m’abbrancicai, cecatu strittu,
dui jurni l’è chjamati, dopp’a fine:
pue, chjù d’u duure fozi lu pitittu.”
E dittu fattu, ccu l’occhji storti
l’erramu craniu pigliau ccu li denti
chi cumu chill’e cane parou forti.
Ahi Pisa, vrigogna de li genti
de ssu Paise duve ‘u “sì” sona,
s’i toi vicini a te punì sù lenti;
se muvissi Capraia ccu Gurguna
chjudennu l’Arnu là duv’è la fuce,
tantu d’annegà ugne persuna!
Ca s’u Conte Ugulinu avìa vuce
de t’avì cacciat’e ‘ngannu i castelli
tu un duvìi i figli minte ‘ncruce.
Oh nova Tebe, ‘nnucenti ppe l’età
erou chilli, Uguiccione, Brigata
e l’autri dui ch’u cantu ha dittu già.
Nue jemmu avanti, là duv’u jelu
autre genti turmenta e chjuda,
no vocchisutta, ma stise cu’ ‘nu stelu.
‘U chjantu ch’un putìa venire fore,
ca supa l’occhji avìa lu ‘ntoppu,
se chjicau dintra affannan’u core;
ch’e prime lacrime fau ‘nu groppu,
quasi fussiru visere de cristallu,
ch’ad inchje va de l’occhji ‘u coppu.
E puru ca cumu ‘a callu fattu
ppe ssu granne friddu de ugne sensu
avìa urmai perdutu ‘u tattu,
me parìa de sente tantu ventu
ch’iu: “Mastru miu, chine è ch’u muva
si ccà un c’è vapure chi iu sentu?”
Ed illu a mie: “Prestu pue sì duve
l’occhju girannu ‘ntornu te rispunna
vidennu quale forza lu fa muve.”
E ‘nu dannatu d’a gneuata crosta
ne gridau: “Oh anime crude de cani
tantu chi v’è tuccata l’urtima posta,
liberatime de ssi piscicantani
mù m’escìssi de l’occhji lu dulure
prim’e se ‘ncullà ancora sani sani.”
Ed iu: “S’aiutu de mie vò tu avire
diciame chine sì, e s’un t’aiutu
‘ntr’u ghiacciu funnu poza iu finìre.”
Me dissa chillu: “Signu frate Albericu;
chillu d’a frutta d’u malignu ortu
datteri ricevu ccà ppe ugne ficu.”
Ed iu pue: “Ma tuni si già mortu?”
Ccussì me dissa: “Cu’ sta lu corpu miu
allu munnu, de nova ud haiu cunfortu.
Chissu è lu pregiu de ssa Tulomia:
ca quasi sempe l’anima cce finiscia
prima ch’Atroòs morte le dia.
E pecchì de me pulì tu cchjù gradisci
sse gneuate lacrime d’a faccia
pensa ca, appena l’anima tradiscia
cum’è fattu iu, ‘u corpu l’è cacciatu
da ‘nu diavuu, chi pue ‘u cuverna
fin’a ch’u tempu sou ud è passatu.
Illa scinna ccussì ‘ntra ssa cisterna
e fors’u corpu para ancò allu munnu
‘u corpu ‘e l’urma chi ccu mie ccà sberna.
Ha de sapì, si veni mù ccà ‘nfunnu:
è Branca Doria chissu, e sunnu anni
ch’è chiusu ccà sutta d’u munnu.”
“Pensu – dicetti iu – ca tu me ‘nganni;
Ca Branca Doria ud edi mai mortu,
e mangia, ‘mbiva e dorma e vesta panni.”
“‘Ntr’u fossu – me dissa – ‘e Malebranche,
là duve vulla la risistente picia
venutu ud era ancò Michele Zanche
ca chissu nu demune lassau, vi chi purtentu,
ntr’u corpu sou, e puru ‘e ‘nu parente
chi ‘nseme ad illu ordìu lu tradimentu.
Ma stenna tu urmai ‘a manu a mia;
rapeme l’occhji”. Ma iu nulla fici
ed esse villanu fozi curtesia.
Ah Genuisi, omini ch’un sapiti
i bboni modi e chjini de magagna,
pecchì fore d’u munnu un vau spediti?
Ca cullu peju spirit’e Rumagna
unu de vue truvai chi ppe lu ‘ngannu
‘ntr’u Cocitu già ccu l’anima se vagna,
ma ‘u corpu è ccu quanti ‘nvita stannu.
Traduzione in dialetto a cura di Eugenio Maria Gallo
