Home Attualità Dante in dialetto: il Purgatorio oggi parla la nostra lingua

Dante in dialetto: il Purgatorio oggi parla la nostra lingua

35

Il prof. Eugenio Maria Gallo traduce il Canto I del Purgatorio della Divina Commedia in dialetto dipignanese, unendo radici popolari e universalità del Sommo Poeta.

Il lavoro che vi presentiamo oggi, la traduzione in dialetto dipignanese del Canto I del Purgatorio della Divina Commedia ad opera del professor emerito Eugenio Maria Gallo, scrittore e poeta, è la naturale prosecuzione di un impegno culturale e linguistico che custodisce e valorizza le radici. Non è soltanto un omaggio al genio di Dante, ma un atto d’amore verso la lingua madre, che ridà vita a parole preziose cadute nell’oblio. In un’epoca di globalizzazione e omologazione dei linguaggi, quest’opera ricorda che il dialetto è patrimonio, identità e ricchezza collettiva: un legame tra tradizione e universalità che offre al lettore emozioni nuove e un rapporto più profondo con le proprie origini.

PRIGATORIU

Traduzione Canto I

Ppé se ‘mbarcà sup’acqua cchjù benigna

curra la varca d’a fantasia mia

e lass’arreti ‘n’unna assai maligna,

e mù ve cantu d’a secunna via

duve l’anima umana se rinnova

e digna se fa d’u Ceu, bella mia.

Appi ‘a morta puesì ‘na vita nova

oh Muse Sante ca v’appartegnu tantu

e Calliope mù s’azassi ppé ssa prova,

‘a musica ajjungenn’allu miu cantu

ch’e Piche hau canusciutu ccu dulure

ccussì de disperà suu ppé tantu.

‘Nu bell’azzurru funnu de culure

chi se spannìa ‘ntr’u seren’e l’ariu

puru all’urizzonte ppé sprennure

l’occhju m’aprìu allu piacire

appena fore de chill’ariu scuru

chi tantu me fici già chjangìre.

‘U pianeta chi all’amure duna vita

mù alluciava tuttu l’uriente

umbrann’i Pisci chi le venìan’arreti.

A destra me vutai, cacchjannu mente

a l’autru polu, ed eccu quattru stilli

suu cumparuti alla prima gente.

Parìa gode ‘u ceu de sse faville,

sittentrionale locu sbenturatu

ca un pò vidìre ‘u sprennur’e chille!

De là appena l’occhju haiu giratu

vutannume mmersu l’autru polu

duve ‘u Carru d’a vista era vuatu,

me truvai ccu ‘nu vecchju suillu

de tantu rispettu ‘n vista dignu

quantu figliu a patre, viatillu.

Varba longa, ccu pili janchi mischati

avìa, propriu cumu i capilli

chi ccà e llà d’u pettu erou calati.

I raggi pue ‘e chilli quattru stilli

alluciavanu tant’a faccia soa

ca me parìa d’esse avanti ad illi.

“Chine siti, ch’a jumara risalennu

‘u carcere eternu aviti scampatu?

Dissa, ‘a varba ccà e llà muvennu.

“Chine v’ha guidatu e alluciatu

escennu de ssa notte senza fine

chi sempe scura fa chilla vallata?”

 Viulate aviti ‘e sante leggi tutte

o forse ‘ncelu decretu  è cangiatu

ca, dannati, veniti a sse mie grutte?”

E Virgiliu allura me tuccau

e  ccu vuci, manu e ccu signu

a vascià gamm’ed occhji me purtau.

Doppu l’ha dittu: “E mie un vignu

ma ppé fimmina de ceu, dicu,

a chissu fazz’e cumpagnìa e sustignu.

Ma vistu ca vò sapire, via via,

qual è lu veru nostru statu

negare a ttie un se pò a vuce mia.

Chissu chi vidi è ancò in vita

ma ppé la soa pazzìa, arrassu sia,

pocu le mancau alla vì finita.

Cumu t’è dittu, hau mannatu a mia

ppé l’aiutare ed autru passu un c’era

ca chissu ch’haiu sceltu cumu via.

Ha vistu l’anime morte tutte quante,

mù l’è purtatu a vì l’anime bbone

chi sutt’a ttie vannu a se fà sante.

Cumu hai fattu un tu dicu ‘e nente

certu d’u Ceu cc’è ‘ncunu chi m’aiuta

allu purtà a te vide e a te sente.

Accetta mù ccà ‘a soa venuta

illu circa libertà, ch’è ccussì cara

cumu sa chi ‘a propria luce stuta.

E lu sai bbonu tu, ch’amara un te fu

ad Utica ‘a morte, duv’hai lassatu

‘u corpu chi demane sprenna cchjù.

I dicreti eterni un l’amu viulati

ca chiss’è vivu e de Minusse un vignu,

ma d’u circhiu duve sù l’occhji grati

‘e Marzia toa, ch’ancora mù te ‘nvoca

oh sacru pettu, d’a tene tu ppé ttie:

ppé amure sou, famme passà ‘e llocu.

Famme jì ppe le sette tue curnici,

quannu tornu ringraziu illa ppe ttie

si d’esse là ricurdatu tu me dici”.

“Marzia m’è tantu piaciuta

quann’era vivu”, me dissa  allura,

” chi grazie le fici quante n’ha vuutu.

Mù ch’è là oltr’u jume ‘e luce mutu

toccare un me pò cchjù, ppé lu dicretu

fattu quannu iu ne signu esciutu.

Ma si vò ccussì ‘na fimmina celeste,

cumu me dici, d’autru un c’è bisognu,

dummannalu ppé illa e tantu vasta.

Và allura, e fa ca illu mù se vesta

de ‘nu junciu e laval’a faccia,

pulennulu ccussì de ugne pesta;

ch’un cummena, ccu l’occhju velatu

de neglia a s’affaccià allu primu

d’i ministri, chi sù d’u Ceu viatu.

S’isua chi tuttu ‘ntornu edi ‘mpusa

allu vasciu duv’a va vattennu l’unna

porta junci duv’a sabbia è sciusa:

nessuna chjanta chi pò fare frunna

o se ‘nduriscia, certu cce pò stare

ca ventate ed acqua ud assecunna.

Doppu ud è chiss’a strata ‘e fare;

v’a mustra pue ‘u sue chi sta nascennu,

ppé potì saglie senza fatigare”.

Ccussì sparìu, e tannu iu m’azai

citu citu, e tuttu abbringhiatu

a Virgiliu, e l’occhji le fissai.

E illu: “Figliu, seguame duve vaiu

vutamune, ca sulu ppé ssa via

ssu chjanu scinna duce vers’a praja”.

D’u matinu l’ura l’alba già vincìa

facennula scappà, e de luntanu

haiu vidutu d’u mar’u tremulìu.

Jìjamu ppé lu chjanu senza dire

cumu chi circa la perduta via

e s’ud è là  le para vanu ‘u jìre.

Venuti pue duv’a brina s’appunna

allu sue, duve ppé essere ‘nfrattata

e tutta all’umbra, pocu se sciunna,

‘e manu sup’u pratu tuttu ‘mpusu

‘u mastru chjanu chjanu stise:

ed iu chi sapìa qual era l’usu,

vutai ad illu ‘e guance uffise

ccussì me liberau nettu pulitu

d’u scuru ch’u ‘nfernu l’avìa misu.

Arrivati pu’ allu suarinu litu

chi nu vidìu passà ppé chille acque

omo chi de turna’ pue sia peritu.

Ccà me mise lu junciu, cumu ‘ntisu:

e mera mera, cumu lu staccau

‘u chjantune, lestu s’azau tisu

là ‘e duve prima lu cacciau.

Libera traduzione di Eugenio Maria Gallo